Poveste de iarnă

Poveste de iarnă

educatoare Paraschiva Burlacu

Cad fulgii albi ca nişte fluturi,

De parcă-şi dau mii de săruturi,

Iar valsul lor lin şi tăcut

Se-ntinde rece, lung şi mut.

Când peste tot e argintiu,

De parcă satu-i gol, pustiu

Se-aud la sănii clopoţei,

Prin curţi se-aud lătrând căţei,

Iar chipuri dulci de copilaşi

În sănii zboară sprintenaşi.

Pe derdeluş se văd în rând                             

Cu feţe roşii larg zâmbind

Şi larma lor se stinge-ncet

Când   stelele coboară lent

Peste pădurea părăsită

De lungi troiene-acoperită.

Şoptesc doar crengile bătrâne

Ce ştiu că frigul mult rămâne

Şi se strecoară peste case,

Iar fumul gros spre cer iar coase

Covoare şerpuite ieşite din lemnul care geme-n vatră

Şi noi poveşti ne-ndeamnă spre visare ca şi altă dată.

Ţurţuri privesc prin geamuri aburite

La colăcei şi turte dulci , plăcinte rumenite,

La bunicuţe şi bunici cu feţe încreţite

De viscole , de ger sau de vise  neîmpărtăşite.

Aşteaptă într-un jilţ să vină nepoţeii

Cu cântece, poveşti  s-adoarmă frumuşeii.

Şi somnul cald să fie mai frumos

Când toţi privesc spre albul luminos.

În gânduri  iarna se aşterne pe-ndelete

În sufletele dragi face alei pereche

Şi slovele străbat prin crivăţul neiertător

Şi-ajung acolo unde sunt chemate pentru ajutor.

Prin ‘naltele troiene, zăplazurile abia se mai zăresc             

Şi scârţâie omătul când tălpile uşor păşesc.

E iarnă, iar grâul doarme fericit

Şi colţul ierbii tresare câte-un pic.

E iarnă cu zile scurte şi nopţi cristaline,  lungi,

Iar oamenii visează la razele călduţe-n mii de dungi.

Să aşezăm pe masă lapte, pâine, miere

Şi de la toate să luăm sănătate şi putere.

Să stăm de vorbă cu Zâna Iarnă grea

Să o-ndrăgim şi tot aşa noi vom uita de ea.

                                    20 ianuarie 2013, Hermeziu