Cu ocazia zilei de 1 Iunie, Ionuț și Iulia, împreună cu colegii lor de școală, au fost invitați să participe la mai multe activități pregătite special pentru copii în parcul orașului. Până aici, toate bune și frumoase. Numai că cei doi frați nu sunt deloc încântați de invitație. Nu, nu pentru că i-ar costa ceva această participare, ci pentru că nu prea se simt în largul lor printre prichindei. Iată și câteva dintre argumente:
Concurs de ”maturitate”
- N-ai decât să mergi singur, îi spuse Iulia lui Ionuț. Oricum, ești mai mic decât mine. În plus, din câte am auzit, băieții se maturizează mai greu decât fetele, iar ție ți se potrivește la fix această descriere. După părerea mea, vei rămâne pici încă mulți ani de-acum încolo.
- Mda, sigur. Acum ne jucăm și de-a psihologul, răspunse Ionuț, lovit în orgoliul lui masculin. În schimb, tu ai impresia că e suficient să te dai cu gloss pe buze ca să fii domnișoară mare. Poți să-mi spui atunci de ce te mai uiți pe furiș la desene animate și dormi cu ursulețul de pluș lângă tine?
- Aha, se revoltă Iulia. Mă urmărești ca să ai cu ce să mă șantajezi? Bine... Îndrăznește numai să spui cuiva, că voi spune și eu tot ce știu despre tine.
- Și cam ce știi? întrebă Ionuț curios, dar ceva mai rezervat.
- Că încă ți-e frică de întuneric și de injecții și că fugi miorlăind la mama ori de câte ori avem vreo ceartă mai aprinsă sau nu-ți convine ceva.
În mijlocul acestei discuții ”mature”, apăru bunicul.
- De ce vă certați, copii? întrebă el blajin.
- Ei, pentru niște nimicuri, bunicule, răspunse Iulia. Încercăm să ne dăm seama dacă mai suntem sau nu copii.
Când se termină copilăria?
- Ehei, nepoții moșului, oftă bunicul. Ce n-aș da eu să mai am odată vârsta voastră! Să n-am griji, să am părinții lângă mine, să mă pot juca în tihnă și să am șansa de a merge la școală. Vedeți voi, eu am copilărit în timpul războiului, iar atunci viața era foarte grea. Tata era pe front, iar mama abia de descurca cu cinci copii. De multe ori, nu aveam nici ce mânca, la școală mergeam rar, pentru că trebuia să muncim la câmp, aveam doar două rânduri de haine, și alea vechi și cârpite, iar pantofi sau jucării... nici nu putea fi vorba. Dar, chiar și așa, pot să spun că tare mi-e dor de copilărie... Și cred că nu sunt singurul pentru care copilăria rămâne partea cea mai luminoasă a vieții. Din păcate, mulți ajung să o prețuiască doar după ce o pierd.
- Și totuși... când se termină copilăria, bunicule? întrebă Ionuț.
- Ei, nepoate, în vremurile de acum, văd că se termină din ce în ce mai devreme. Parcă nu mai e o bucurie să fii copil, ci o rușine. Toți vreți să fiți independenți, să aveți acces la toate. Și e trist...
Aveți impresia că e mare lucru să fii matur, iar când ajungeți acolo, vă dați seama că nu e nicio fericire și că tot copil era mai bine. Numai că anii pierduți nu se mai întorc. Iar când ești ”om mare”, n-ai numai drepturi, ci și responsabilități. Trebuie să ai grijă singur de tine, să muncești din greu, să plătești taxe și să răspunzi atunci când greșești. Așa că... nu vă mai grăbiți atât de mult să scăpați de copilărie. Bucurați-vă de anii aceștia frumoși, adunați cât mai multe amintiri și păstrați-vă sufletul de copil până la adânci bătrâneți!
Sursa: Revista VIATĂ ȘI SĂNĂTATE, articol de Medana Croitoru.
Vă invităm la bibliotecă să citiți articolele acestei reviste dintre care amintim: Noțiunea de regim vegetarian revizuită, Kinetoterapia în durerile cervicale, Copilul și adolescentul activ și alte asemenea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu